Şezătoarea constituie un obicei străvechi din viaţa satului românesc, putând fi definită ca o adunare comunitară restrânsă, intergeneraţională, cu multiple funcţii şi roluri sociale. Îniţial, şezătorile au fost”colective de muncă formate din membrii unor gospodării învecinate pentru a-şi prelungi în noapte prelucrarea fibrelor textile” (Valer Butură, ”Cultură spirituală românească”) sau întruniri organizate în cadrul unor familii formate din multe neamuri care locuiau în acelaşi sat. Mai târziu, asemenea întâlniri s-au extins la nivelul întregii comunităţi, munca împletindu-se cu petrecerea.
Acest obicei răspândit în toată ţara, ca dovadă a unităţii folclorului românesc, a cunoscut manifestări specifice în zona etnografică a Ocolului câmpulungean, cu variaţii de la un sat la altul. Făcând parte din categoria Obiceiurilor de peste an, şezătorile se desfăşurau fie în toată perioada rece a anului, adică odată cu încetarea muncilor la câmp, toamna târziu, până în Postul Paştelui, fie doar între Bobotează şi Marele Post, adică în “câşlegi”.
În funcţie de felul participanţilor, pot fi identificate, în zona Câmpulungului bucovinean, două tipuri de şezători: unul de femei şi altul mixt. În şezătorile de femei, se lucrează mai mult, fetele sunt iniţiate în meşteşugurile casnice, se comunică noutăţi din sat, se fac invocaţii şi ritualuri magice, ca în ajunul Sfântului Andrei, când fetele vor să-şi afle ursita. În şezătorile mixte, femeile lucrează, în timp ce flăcăii râd, glumesc şi le încurcă pe fete. Dacă în sat sunt mai multe şezători, ei se duc de la una la alta, rămânând acolo unde le place mai mult.
Obiectele folosite la șezătoare erau cele specifice prelucrăprii lânii: caierul și furca, lâna, fuiorul, fusul, pieptenele, vârtelnița, druga, rășchitorul, șucala, scărmănătorul, cârligele, andrelele, croșetul, acul și ața, iar gazda avea uneori stative.
Activităţile desfăşurate la şezătoare erau specifice prelucrării fibrelor textile şi confecţionării celor două sortimente de produse: textile de casă şi ţesături pentru îmbrăcăminte. La şezătoare femeile se ocupau cu scărmănatul lânii sau cânepii, torsul, depănatul sculelor la vârtelniţă, răsucirea lânii sau cânepii pe răşchitor, pentru ţesut.
Cele mai frecvente erau şezătorile de tors, numite şi “furcării”, la care participau de multe ori numai femeile. Ele se întâlneau mai des, pentru că activităţile lor specifice anotimpului rece erau legate de casă, pe când bărbaţii lucrau mai mult pe afară(aduceau şi tăiau lemne).
Cele mai agreate erau însă şezătorile mixte, unde veneau şi flăcăii şi se încingeau atunci adevărate petreceri. Femeile şi fetele veneau mai devreme pentru a avea timp să lucreze pâna la sosirea bărbaţilor, după aceea lucrându-se mai puţin.
Atmosfera de petrecere şi voie bună era întreţinută de glumele tinerilor, ghicitorile, cimiliturile, vorbele” în doi peri”, strigăturile şi versurile satirice, rostite mai ales de flăcăi, de poeziile şi cântecele rapsozilor. Se spuneau proverbe şi zicători, poveşti, legende şi snoave, se comunicau mituri. Se cântau frecvent doine de dragoste şi dor, de înstrăinare şi cătănie, doine de jale, balade haiduceşti, ostăşeşti, chiar variante ale “Mioriţei”. La acestea se adăugau cântecele de lume şi de joc. În Bucovina, instrumentele muzicale specifice şezătorii erau fluierul, cobza şi vioara, dar se cânta şi din drâmbă, tilincă sau trişcă.
Bătrânii erau de multe ori prezenţi la şezătoare ,asigurându-se astfel transferul valorilor tradiţionale, religioase, morale şi artistice de la o generaţie la alta. Ei dădeau tinerilor sfaturi de viaţă, în vederea muncii, a căsătoriei, a creşterii copiilor, a comportării în familie şi societate. Prezenţa lor era binevenită pentru bogata lor experienţă, pentru mărturiile trecutului pe care le deţineau.
Activitatea noastră de cercetare a şezătorii tradiţionale în zona etnografică a Câmpulungului bucovinean a pornit de la întocmirea unui chestionar, cuprinzând 10 întrebări cu caracter deschis, legate între ele prin subiectul abordat. Acestea se referă la cunoaşterea obiceiurilor din zona Câmpulungului, perceperea şezătorii de către public, prilejul organizării şezătorilor, locul şi timpul practicării acesteia, participanţii la şezătoare, îmbrăcămintea lor şi obiectele folosite, cântecele de şezătoare, dansurile specifice, poveştile spuse în cadrul unei şezători şi formularea unor opinii privind şansele de supravieţuire a acestui obicei.
Au fost chestionate 186 de persoane din oraşul Câmpulung Moldovenesc, comunele Fundu Moldovei, Pojorâta, Sadova, Vama ş.a. Unele s-au arătat interesate faţă de păstrarea tradiţiilor, altele au manifestat dezinteres. Răspunsurile la prima întrebare relevă că prea puţini dintre cei chestionaţi cunosc acest obicei. Majoritatea repondenţilor îi acordă un loc de mijloc în cadrul obiceiurilor tradiţionale. Şezătorile se organizau şi în zona noastră în perioada rece a anului, adică de la sfârşitul toamnei până în Postul Paştelui, în serile lungi de iarnă, după unii numai în zilele de lucru, după alţii şi în zile de sărbătoare. Unii susţin că aveau loc o dată la două săptămâni, alţii au afirmat că se desfăşurau săptămânal sau chiar de două ori pe săptămână. Numărul participanţilor era variabil, majoritatea reprezentând-o întotdeauna femeile, ba mai mult, existând chiar şezători anume numai cu participare femeiască. La şezătoare, veneau femei şi bărbaţi, tineri sau bătrâni, indiferent de condiţia socială. Dacă ar fi să identificăm totuşi un criteriu de grupare a oamenilor la şezătoare ar fi cel de vecinătate sau cel de rudenie, menţionat de muzeograful Ion Grămadă, într-un interviu acordat elevilor C.N. Dragoş-Vodă” din Câmpulung Moldovenesc.
În şezătoare, se realiza comunicarea unor coduri de viaţă ale satului: respectul faţă de biserică/preot, faţă de şcoală/învăţător, respectul faţă de autorităţi, reprezentate prin primar, sfaturi de credinţă, cum ar fi respectarea celor 10 porunci.
După câteva ore de lucru, gazda îşi servea oaspeţii cu mâncare specifică locului: “pampuşte”, ”scovarză”, ”scârjele”, ”pogăci ”făcute pe” şperhet” etc. Flăcăii aduceau băutura: ţuică, vin, mied etc.
Petrecerea continua până spre ziuă cu doine, cântece de lume, glume, dar mai ales dansuri populare. Se desfăşurau dansuri de grup (Ţărănasca, Hora, Coşnencuţa), dansuri de perechi(Ciobănaşul, Polobocul, Coasa), dansuri bărbăteşti (Arcanul, Trilişeştiul, Leuşteanca)şi dansuri femeieşti (De trei ori pe după masă, Hora fetelor).
În unele sate (Chiril, Sadova, Pojorâta), exista superstiţia că nu e bine ca tinerii să joace în perechi înainte de anunţarea oficială a logodnei. Dansau fie câte doi flăcăi, fie câte două fete sau în grup.
La plecare, oaspeţii îşi luau rămas bun de la gazdă, iar feciorii însoţeau fetele până acasă. Astfel, în ciuda necazurilor şi a greutăţilor, oamenii ştiau să se bucure de cele simple ale vieţii, să trăiască în armonie, înţelegere, să facă din viaţă un spectacol, ai cărui protagonişti erau clipă de clipă ei înşişi.